Nevoia de viteză a noii generaţii se poate identifica în mare măsură cu fenomenul Need for Speed, nevoie care a început pe PC odată cu lansarea primului NFS, în 1995. De atunci, condusul virtual fără carnet şi fără limite a luat minţile tuturor celor ce îndrăgeau cât de cât maşinile. Zeci de jocuri au pariat pe viteză şi nu puţine dintre ele pe un condus cât se poate de haotic. NFS-urile au dat de obicei tonul, dar pentru Xbox seria Burnout este sinonimă cu dezastrul pe şosele, fiind mult mai antrenantă decât cursele ceva mai organizate şi fără damage din Need for Speed. Paradise, cel mai recent capitol al seriei Burnout, a ajuns pe rafturile magazinelor iarna trecută, însă doar pe consolele next-gen. După cum eram obişnuiţi, tendinţa era să credem că nu va fi lansat şi pe PC, dar spre bucuria celor fără console, producătorii au decis că ar fi cazul să încerce marea cu degetul, chiar dacă cu un an întârziere. Paradise City este un oraş tipic american, împărţit pe zone, de la centrul aglomerat până la case şi staţiuni montane. Deşi la viteza cu care trecem prin el poate părea cam mic, zonele sunt totuşi suficient de variate pentru a nu plictisi. Cea mai importantă caracteristică a metropolei este mulţimea de drumuri lăturalnice, pline cu rampe şi prăpăstii numai bune de încercat. Cum de o rampă poate fi o sursă indubitabilă pentru distracţie? În principiu pentru că Burnout este echivalentul expresiei „te-ai făcut praf”. Fiecare bucăţică de stradă este o invitaţie la accidente dezastroase, iar design-ul oraşului este cât se poate de inspirat. O săritură la viteză maximă din vârful unui munte cu o privelişte spre metropolă face toţi banii. Iar ceea ce vine după, de obicei o aterizare extrem de violentă, e cireaşa de pe tort. Un element inedit este faptul că fiecare intersecţie este un potenţial start al unei curse, pe măsură ce sunt deblocate prin avansarea în joc şi obţinerea unor licenţe mai bune. La început jucătorul are licenţă doar pentru clasa F, cea mai slabă, dar cu fiecare nouă clasă se deblochează noi curse. Spre final, toate intersecţiile vor fi, ca să spun aşa, organizatoare de evenimente, deci poţi fi sigur că indiferent unde frânezi la un semafor vei putea concura. Maşinile scrâşnesc, tabla se îndoaie, geamurile se sparg într-o mie de bucăţi, camera urmăreşte de aproape bolidul distrus şi timpul este încetinit, toate pentru a înlesni vizionarea unei rostogoliri sau intrări în zid. Cu toate că în mare măsură cele peste 70 de maşini sunt asemănătoare ca stil de condus, există trei clase clar delimitate. Speed este cea concentrată pe viteză şi cea mai fragilă din acest motiv. Stunt este cea înclinată spre acrobaţii, fiind foarte manevrabilă şi poate fi considerată soluţia de compromis între cele două extreme. Ultima este Agression, cu maşini mari şi rezistente, de la SUV-uri până la muscle-car-uri masive. E o clasă înclinată spre distrugerea celorlalţi, mult mai facilă datorită greutăţii bolizilor. Fiecare clasă dispune de nitro, însă modul de obţinere şi folosire e un pic diferit la fiecare în parte. Pe lângă varietatea de maşini mai avem şi motocicletele nou introduse, care din păcate sunt doar patru la număr.